24-26 septembrie: hai s-o facem la Zarna!

Am plecat in graba unei dupa-amiezi de vineri. Profitand ca eram inca in concediu nu am avut niciun deranj sa ma trambalesc la drum inca de la ora trei dupa-masa. Dimineata mi-o pierdusem pe la liceul Unirea, unde se afla “comandamentul” echipei Let’s Do It Romania din Brasov. Aveam de “umflat” vreo douazeci si cinci de saci, si vreo cinsprezece perechi de manusi, pentru ziua cea mare. Sacii nu i-am luat chiar goi. I-am primit si cu ceva faina, asa cat sa ne ajunga de vreo doua pite. S-or fi gandit sa nu facem foamea prin munti ?. De fapt aveam doua sortimente … de faina si de cartofi, dar din astia de la urma n-am gasit. I-o fi fost foame cuiva inainte … dar aveam sa ne distram in ultima zi pe seama asta …

Socoteala de-acasa a lui Garcea, nu s-a prea potrivit cu cea de pe drum, asa ca abia pe la ora sase fara un sfert cautam un loc de lasat masina pe Valea Pojortei, de sub poalele Urlei. Am scuturat bine de faina fiecare sac in parte, dupa care fiecare si-a luat gramajoara proprie, invelita bine in saci curati de plastic, pentru a nu ne face “pane”, pana sus. Si-apoi ca sa nu uit o vorba veche de-alui Nae Mercurean, am “servit-o la bocanc” in amonte. Suntem patru pe drum (subsemnatul, Garcea, Dora si Shaq), vremea se anunta a “se lumina a ploaie” asa ca tot optimismul din noi sta bine infipt in calcaielele bocancilor.

Rucsacii sunt grei, vointa putina, cel putin acum la inceput de drum. Nici macar nu ne astepta vreo cabana calda, cu un ceai fierbinte si apoi o bere rece. Ne astepta un cort rece si anost, sau in cel mai fericit caz, un adapost muced si prapadit al Urlei, despre care speram sa mai fie in picioare.

Valea Pojortei ne primeste rece si apasatoare, stransa intre versantii prapaditi ai Coltilor Urlei si Plaiului Scarisoarei (muntele Langa). Se simte disparitia cabanei. Poteca s-a slabit in vreme, napadita tot mai mult de vegetatie. Pietrele alunecoase ne cam dau batai de cap, urzicile ne trezesc scrasnete printre dinti, iar dupa ce trecem podul vechi de barne de peste Pojorta, treaba se impute si mai rau. Te mai asteapta un copac prabusit, o poteca ce mai mult se face ca iti coboara decat urca, si tot asa ne chinuim nervii vreo ora pana ne departam definitiv de firul vaii. Daca ar fi sa cataloghezi cele mai “sadice” poteci din Fagaras, cea de aici si-ar gasi un binemeritat loc fruntas. Cei 400 metri diferenta de nivel ii faci de-a busilea, pe niste serpentine alunecoase, si de ai norocul sa te prinda intunericul, asa cum n-am putut evita nici noi, ar fi mai bine sa ai gips-ul preventiv dupa tine. Ne mai proptim si la vreo doua momente de cumpana, cand nu mai vedem pe unde sa o luam, si intr-un final cele doua lanterne se hotaresc sa se aprinda. Colac peste pupaza a mai dat-o si Shaq in “battery low”, el fiind setat pe trasee de maxim doua ore, de-a schimbat rucsacul cu Garcea, ca nu se stie ce doamne iarta-ma cartofi cara in spate (tineti cont ca faina era la mine).

Poiana Curmaturii am gasit-o prea sinistra pentru a avea cea mai mica intentie de a monta cortul. Am cautat repede anexa, ne-am lamurit ca dincolo de mirosul de mucegai ne-om descurca, avem si-o soba, sunt numai trei geamuri … deci “parfum”. Am strans repede niste vreascuri ca sa facem atmosfera mai prietenoasa, si la lumina focului din soba ne-am adapat setea cu cate-o bere, “muncita” din greu pe coasta aia.

N-am rezistat prea mult sa asteptam restul trupei. Pariurile noastre ca or ajunge numai dimineata, s-au risipit pe la ora unu in noapte, cand usa anexei s-a trantit in laturi si a intrat Oli. Nii ma, ca ne-au gasit. A sarit si somnul, am mai plimbat niste visinata de la unul la altul, am discutat despre axiomele din dragoste si ne-am indreptat “circumspecti” spre somn (Oli stie de ce, sic!)

Ne-am trezit intr-o dimineata mohorata de septembrie. Fundul vaii Pojortei e infundat sub nori grei si o mocaneasca sta in fiece moment sa se porneasca peste noi. N-am reusit sa ne scoatem fundul din caldurica adopostului pana pe la pranz. S-a alaturat si Paul, astfel ca ne-am impartit in doua echipe. Doispe o luam la deal, cu sacii dupa noi, iar Shaq ramane de paza, sa nu cumva sa ne fure ursii bagajele.

Am pornit la drum, si ni s-au alaturat si burnita si vantul sa ne tie de urat. Pana deasupra Fruntii Musuletii incingem bine motarele, de a inceput sa iasa transpiratia din noi. Cand ajungem in jnepenis, pe la vreo 1700-1800 metri altitudine, ne ia in primire vantoasa. Daca aici ne zburleste bine frezele, nu vreau sa stiu ce e sus. O mica inseuare ne scoate in Sleaul Musuletii.

Trebuie cumva sa ne adunam cu totii, ca incepe sa nu se mai vada bine in fata. Daca incepem de pe acum sa ne cautam unii pe altii … Sincer nu-mi aduc aminte sa ma fi pus vreodata vantul in fund. Dar acum, noroc ca am mai luat ceva kilograme in plus si ma tin ele inca in poteca. Trasul suprapantalonilor peste a fost o mare aventura. Cand tineam de un crac, flutura celalalt, si tot asa. Si chinuindu-ma de zor cu imbracatul, nu m-am putut abtine sa pufnesc in ras vazand-o pe Miha fugind prin ceata dupa harta fluturand in vant ca un zmeu. A vrut si ea sa afle pe unde suntem …
Pe sub ceata tot mai groasa, ajungem si in locuri mai primitoare, pe Sleaul Musuletii, traversand pe deasupra valcelelor ce se duc in Valea lui Mogos. Nicio sansa sa vezi ceva in fundurile de sub noi … doar ce imi aduceam aminte de acum multi ani, cand am mai traversat odata poteca asta. Si tot mergem asa vreo trei sferturi de ceas, pana cand poteca ajunge si in locuri mai neprimitoare, agatate ca o brana sub varful Mosului (2231 m), deasupra paraului cu acelasi nume. Nu mai avem prea mult si ajungem in Curmatura Mosului (sau a Calului, cum ii spun altii, dupa paraul ce se duce spre Valea Urlei, incepand oleaca de mai jos). Suntem la punctual maxim al turei noastre, undeva aproape de 2190 metri, intre varfurile Mosului si Mosuletii. Ciudate nume …

La inceput e simplu. Ne dam de vale pe grohotisul ce marcheaza originea Paraului Calului. Apoi gasim si apa. Sincer … cui dracu` sa-i fie sete pe vanturile astea. Dar e bine de tinut minte locul. Apoi cand relieful se mai zburleste in niste praguri, parasim firul apei. Cam multa atentie ne trebuie pe ceata asta. Ne-am cam despartit in doua grupuri. Unul mai iute de picior, altul mai mosmondila, iar eu cumva intre, strigand dupa unii si asteptand pe altii. Cu rabdare, si cu cascatul ochilor, gasesti si marcajul. Destul de proaspat. Suntem cam singurii prin pustietatile astea. Ciobanii s-au dus … turistii nu prea au la mare cautare caldarea Urlei, poate doar strainii care vad lacul pe harta … ca si belgienii pe care i-am intalnit pe drum. I-am sfatuit sa nu aibe mari asteptari la Urlea … nu-s decat niste lemne putrezite. In fundul vaii, mai incercam o regrupare. De-abia vezi sa treci paraul printr-un vad. Ce-i dincolo … Dumnezeu stie. Ai zice ca-i putin, ca pe indicator. Adica trei sferturi de ore. Dar mi s-au parut cele mai infernale minute de pana acum. Brana asta ce duce pe sub muntele Zarnei se joaca cu nervii mei. Parca nu se mai termina. Si urci, si cobori, si urci, si injuri, si cobori, si te invarti de doua ori dupa marcaj. Si apoi cand te resemnezi si esti consumat deplin si te intrebi cine dracu` te-a pus sa urci la naiba dupa conservele porcilor, vezi din ceata aparand refugiul nou din Curmatura Zarnei. Suntem la 1923 metri altitudine, si in jurul nostru nu e decat negura si o balta mare, bine mustita. Dar nici nu ai chef de prea multe orizonturi, ca linistea din refugiu te atrage mai mult.

Primul lucru, ne pinguim un pic. Adica? Ne ingramadim unii in altii, dam bine din picioare a baza, sa nu inghete prea repede ciorapii murati, si ne imbarbatam cu cate o bucatica de ciocolata sau glucoza. Altceva n-am luat la noi, ca am zis ca e ieftina treaba si scapam repede.
In fata refugiului se afla doar un mic morman de conserve. Ar fi prea frumos sa fie doar asa. Dupa cateva minute de cautari, apare Garcea “victorios” ca a gasit adevarata groapa de gunoi. Se afla doua minute mai spre est, langa vechiul refugiu de fibra, acum parasit, fara usa si fara acoperis. Suprafata de gunoi n-ar fi prea intinsa, dar dupa primii zece saci umpluti descoperim ca nu se subtiaza. Este groapa si la propriu, nu doar la figurat.

Ne luptam nu doar cu conservaraia, ci si cu vantul tare ce ne ingreuneaza munca. Sacii nu-i putem umple complet, caci fiarele sunt grele si nu o sa-i mai putem cara la vale. Cu siguranta ne lipsesc acum niste pari si un harlet. Gasim si sticle, dar le punem de-o parte, lasandu-le la urma, pentru un singur sac. Astfel scadem si riscul de a ne taia. Radeam de Oli ca tocmai anunta ca ajunsese la “Orizontul 1998” de sapaturi, citindu-ne de pe eticheta unei conserve. Alte mizerii s-or fi descompus in timp… Si incepi si injuri pe cei ce nu-s in stare sa-si care 2-3 conserve goale mai departe, crezand ca muntele inghite orice. Iar aici nu mai este vorba de marlanul de asfalt si de iarba verde, caci dincolo de toate in Curmatura Zarnei nu ajunge oricine, nici macar pe sfert din cei ce isi pun in “palmares” de exemplu Moldoveanu.

Nu ne-au ajuns sacii. Am avut vreo 25-26. Sapte dintre ei nu avem cum sa-i mai caram. Legati bine, ii punem in refugiul parasit, sa nu-i plimbe vantul. De parca vantul ar putea cara kilogramele alea de conserve … De n-ar fi vremea asta caineasca, ne-am mai gandi poate la o incercare duminica. Dar mai sigur nu … Cine stie, asa cum de multe ori in drumurile noastre pe munti am mai agatat de rucsac cate un sac de gunoi adunat de pe langa refugii, or mai gandi si altii ca noi, si nu or ramane pe veci sus.
Si mi-aduceam aminte de o tura la Vistea, in august, cand vecinii nostri de refugiu isi lasau cu nonsalanta ambalejele si cutiile goale intr-un sac improvizat de altii in refugiu. Ce mai conta pentru ei o mizerie in plus! M-am uitat la ei si nu pareau a fi straini muntelui. Erau bine echipati. Doar ca respectul fata de munte il lasasera cateva sute de metri mai la vale. Poate candva vor citi randurile astea si se vor simti. Lumea de multe ori este mica… Mda. Nu am putut sa nu-mi aduc aminte.
Ne-am chinuit sa improvizam. Cei care nu aveau rucsac, au legat cate doi saci unul de altul, si i-au luat pe umar,unul in fata altul in spate. Altii am legat cat am putut de rucsaci, desi stiam ca nu or sa stea prea bine. Si am inceput lungul mars spre “casa”. Intarziasem prea mult aici sus, si cu siguranta ca aveam sa facem cu mult mai mult decat cele 3 ore si 30 minute turistice. Si era deja ora 17 …

Luam la pas iar brana ce strabate caldarile de deasupra priponului, asa cum se numesc coclaurile astea de sub muntele Zarna. La inceput avem un ritm mai bun, caci locurile sunt destul de drepte si nu s-a asezat inca oboseala. Inca ne permitem sa radem. Da bre, avem fete de ciobani! Si ce? Sunt ale noastre ?. Iar ceata asta nenorocita nu vrea dom`le sa ne lase in pace. Cand ajungem in firul vaii Urlea ne bucuram si noi de cateva minute de lumina. Am facut mai bine de-o ora din curmatura, si abia acum incepe greul.

La naiba, nu mai vad nici pe unde am coborat acum cateva ceasuri. Trebuie mereu sa pandesc o rafala mai tare de vant care sa spulbere un pic ceata. Scanez bine ruta, si o iau din loc. Abia aici in panta simtim cele rele. Crezi ca poti face mai mult de doua sute de metri fara sa-ti tragi sufletul la un popas? Sacii se schimba de pe un umar pe altul. Nu-i mai lasi jos … le dai drumul, si apoi cu greu te urnesti iar cu ei. Cand oboseala te ia din urma, ii mai scapi si fara sa vrei. Saracul Doru! Cum se mai uita el dupa sacul ce se rostogolea spre fundul vaii, din mot in mot de iarba. Doar nu avea sa-l lase aici. Si a urcat inca odata ce abia urcase intr-un sfert de ora. Ne pufnea rasul de necazul omului, ca era tare haioasa privirea lui spre vale, dar te apuca si mila.

Paraul Calului iti aducea aminte de Fefeleaga si al ei Bator. Fiecare din noi era cate un Bator ce tragea poverile la deal. Cred ca am facut timp dublu. Spatele nu mai zic in ce hal ajunsese. Si sus in Curmatura Mosului ne asteptau rafalele alea nenorocite ce ne culcasera in cap la pranz. Se ramane tot mai mult in urma si trebuie sa avem rabdare. E drept, fetele au obosit. Dar nu putem sa ne imprastiem si nici sa ramanem aici. Tot masor pe GPS distantele intermediare sa ne para mai putin drumul. Mai pasa cuiva?

A venit si noaptea. Taman bine dupa ce am trecut stancariile de sub Mosu. Mai lipsea sa cadem in cap pe undeva. Si apoi vuietul noptii, pasii nostri se impleticesc prin poteca sentuita de pe sleau. Cu tot cu lanterne nu poti calca bine. Te mai impiedici, te ridici, cazi cu sacul cand pe o parte cand pe alta, tragi niste dumnezei printre dinti, dar te gandesti la caldura adapostului de jos … asta daca o fi facut Shaq focul. Chiar, i-o fi trecut prin cap? Apoi am inceput sa ne gandim la Secul de Comanesti al lui Garcea. Deja il simt pe buze. Parca nu mai simt nici sacul din carca. Dar … daca l-a baut Shaq, plictisindu-ne sa ne astepte? Da! Focul n l-a facut, vinul ni l-a baut. Deja ne gandeam ca daca nu a mancat bataie de mult, asta e un moment bun. Vinovat! Deja? Poate ca nu e asa … Cred ca deliram…
Bah, uite un cort. Imposibil. Cine dracu` sa-si puna cortul in poteca asta batuta de vant? Garcea „bate la usa” si-i scoate afara pe Itic si pe Strul. De fapt nu-i cheama asa, dar sunt evrei si oricum nu le-am retinut numele. Desi sunt o ea si un el, pentru noi tot Strul si Itic raman. Pana am ajuns si noi, i-or obosit mainile lui Garcea „vorbind” in engleza cu ei. Bre sunteti nebuni? Va mananca Martinica, si de nu va manca el, va plimbati la noapte cu deltaplanul. Cortul lor era un Coleman din ala numai bun de pus pe plaja la Vama Veche. Apa? Hehe. Nu-i incotro vroiati sa mergeti. Hai strangeti si veniti cu noi la Urlea, ca-i mai sanatos. N-am inteles de ce gagica avea rucsac de 80 iar Itic doar de 40 si o sacosa de Carrefour. Dar nu ne-am bagat in familia lor. Asa or fi regulile.

Sirul de luminite si de Batori, pleaca din nou spre vale. Din capatul sleaului incepe alt chin. Al pantei … Jenepeni, ienupari, afini, pietre, santuri … toate sunt in calea noastra. Tin de sacul Dorei sa-i fie mai usor. Nu ma sincronizez. Ma tot vars prin poteca. Si ma tin mereu la stanga, caci stiu ca in dreapta mai sunt si hauri dupa jnepeni. Mai cad odata, tot pe stanga, iar apoi uit si ma impiedic in dreapta. De parca era dupa mine. Cad cu tot cu sac sub un jneapan si … nu ma mai opresc. M-am … tot pe mine. Ma tot duceam pe sub jnepeni si nu ma mai opream. Si ma gandeam … o fi sau nu o fi prapastia. Dupa vreo 2-3 metri am rasuflat usurat. Am ajuns la radacina. Mai conteaza ca-s plin de pamant? Bine ca nu-s in …

O luminita palpaie din vale. Parca se apropie. Vine cineva sa ne ajute? Ne amagim. Dispare … Apoi intram in padure. Si nu se mai termina. Suntem atat de aproape, dar tot mergem. Si mergem. De fapt nu realizam cat de incet coboram. Parca ar mai fi doar o suta de metri. Unde naiba e cabana? Nici in poiana nu am ajuns. Si apoi am simtit miros de foc … M-am lasat in iarba si pentru prima oara mi-am tras sufletul linistit.

A scapat cu bine Shaq. Facuse si focul, nu se atinsese nici de vin. Doamne cum a mai intrat. Era un pic acru, dar un acru perfect. Ne-am pus pe glume, pe umflat burtile cu ce prindeam pe masa, i-am invitat si pe Itic si Strul sa ni se alature si apoi am reusit sa ne pilim bine 15 insi dintr-un bidon de vin … Nu credeti? Pai Garcea se chinuia sa le explice la evrei in engleza cum e cu drojdia de pe fundul vinului si cum e procesul fermentarii. Bine ma, dar Garcea nu stie engleza ? Iar Itic saracul ne-a destainuit ca atunci cand ne-am intalnit in noapte, sus pe munte, a crezut ca noi caram cartofi la vale. Citise pe un sac “potatoes”. Nu am putut sa-l mintim. I-am explicat ca am avem un teren sus, unde am pus in primavara cartofi … Bine ca nu a vazut si sacii cu faina … Cine stie.
La caldura sobei am adormit ca lemnul. Noi inauntru, sacii afara. Si inca nu se terminase treaba …

N-am scapat nici duminica de ploaie. Acum parca e si mai inversunata. Asa nu m-as fi dat plecat. Mai rade si soarele, dar parca cu multe lacrimi. Ramas bun coliba draga, bun venit padure umeda si trista. Cu scarba imi leg sacul jegos de rucsac. A inceput sa dea pe-afara rugina de la conserve. E toamna, pana ruginesc frunzele, s-a grabit conserva. M-am moscosit tot …
Coborarea e grea, lunga, nervoasa, uda, transpirata, injurata… Oli nu se mai vede sub cei trei saci cu care s-a incarcat. Garcea mai scapa cu sictir sacul din bata. Eliza e ruginita toata. Nu de la varsta …

Ne gandim doar la capatul drumului, si la carciuma din Breaza. O meritam, nu? L-am sunat pe viceprimarul din Lisa lasandu-i vorba ca la capatul drumului forestier de pe Pojorta il asteapta niste zacaminte de conserve ambalate bine in saci de faina si cartofi!