Au trecut aproape 2 luni de la cea de-a XV-a ediție a Zilei de Curățenie Naționale, dar a lăsat o impresie greu de uitat. Într-o singură zi, 270.542 de voluntari au strâns împreună 427.101 saci cu deșeuri. Dacă i-am fi pus unul peste altul, ar fi ieșit un turn de aproape 300 km, de 35 de ori mai înalt decât Everestul. Aproximativ un bloc de 10 etaje, 1.500 de mașini puse una peste alta sau 10 piscine olimpice pline cu saci. Par cifre uriașe, greu de imaginat, dar devin palpabile atunci când te afli acolo, printre oameni care lucrează cot la cot pentru același scop.
Sunt una dintre voluntarele care a venit, mânată de curiozitate, la Let’s Do It, Romania! acum trei ani și uneori mă întreb de ce nu m-am înscris mai repede. Dacă te-ai uitat în ultimul timp pe TikTok, probabil ai văzut zecile de videoclipuri în care oamenii reflectează la ceea ce s-a întâmplat până acum în 2025. Unii vorbesc despre parcursul lor profesional, alții despre trenduri, produse noi, dezvoltare personală sau pur și simplu despre viață. Nu puteam să las trendurile de pe social media să treacă pe lângă mine (ce fel de gen zeter aș mai fi, atunci?), așa că m-am gândit să vă povestesc cum a fost pentru mine experiența Let’s Do It, Romania! din acest an. Iar dacă nu ai fost cu noi în 2025, sper ca până la finalul acestor rânduri să te conving să te înscrii la următoarea ediție. Îți promit că Instagram-ul nostru nu exagerează nimic!
We need a hero… or a few thousands
E în jur de 9 dimineața, iar autocarele încep să sosească la locul de întâlnire. Din ele coboară elevi și profesori, grupuri de prieteni, voluntari veniți singuri sau în familie. Printre ei, un tată ținându-și de mână fetița, gemeni râzând alături de mama lor, părinți care le arată copiilor unde să se adune. Toți așteaptă să primească instrucțiunile, sacii și mănușile, iar pe trotuar se aud pași grăbiți, râsete și foșnetul sacilor. Atmosfera e a unui nou început, a unei zile care promite să fie diferită de celelalte. Sunt fețe noi și fețe cunoscute. Unii au venit pentru prima dată, alții revin an de an. Poate că, înainte să ajungă aici, s-au întrebat dacă mai are rost. La ce bun să aduni sacii iar și iar, dacă locurile se umplu din nou de deșeuri?
Dar apoi te gândești că nu e de ajuns să-ți dorești ceva. Trebuie și să dai exemplu. Și ajungi aici și vezi mii de chipuri alături de tine. Fiecare e acolo pentru a ajuta. Atunci înțelegi de ce te întorci de fiecare dată.
Grupurile se dispersează rapid. Se mai aud doar sunetele frunzelor călcate și, ici-colo, cineva strigând: „Mai aveți un sac?”. Primul se umple în mai puțin de zece minute. O fetiță de vreo zece ani îl târăște pe asfalt și oftează: „E mare păcat că oamenii aruncă atâtea lucruri”. Aerul miroase a toamnă, praf și plastic stătut. Voluntarii se mișcă printre maldărele de deșeuri, cu mâinile ocupate și ochii atenți. Orele trec, iar sacii se adună unul câte unul: sticle, cauciucuri, canapele, rochii de mireasă, haine, încălțăminte, resturi de mâncare, pe toate le găsești aruncate pe malul apei, printre copaci sau pur și simplu la marginea drumului.
Toți #DOERii, Împreună!
Și în timp ce noi strângem aici, în București, întreaga țară face același lucru. Telefonul îmi vibrează întruna. Două prietene din Iași îmi scriu: „Nu pot să cred, am găsit până și cizme din cauciuc pitite sub niște frunze.” Îmi trimit poze și-mi spun că s-au înscris câteva mii de voluntari. O altă prietenă, de data asta din Cluj, îmi povestește cum doi copii de vreo opt ani cară împreună un sac aproape cât ei de mare. Nu știu de câte deșeuri neobișnuite s-au mirat sau cât de tare s-au speriat când au văzut sutele de saci adunați la finalul zilei. Dar sunt sigură că ziua asta le va rămâne în minte mult timp; la fel ca abțibildul pe care îl lipeai pe bancă la ora de matematică și care nu se mai dezlipea, oricât te-ai chinui cu rigla.
Dar spiritul ZCN nu se oprește doar la strâns saci. La câțiva kilometri de grupul căruia m-am alăturat, un voluntar se oprește. Încă de la început observase câțiva căței singuri, obosiți și flămânzi, ghemuiți lângă un copac. Fără să stea pe gânduri, scoate telefonul și sună la un centru de salvare a animalelor. Vorbește repede, explică unde sunt, ce stare au, răspunde la întrebări. Între timp, alți voluntari se opresc lângă el. Cineva scoate apă dintr-o sticlă și o pune într-un capac de plastic pentru căței. Altcineva se pregateste sa le dea un sandviș. Până la finalul zilei, patrupedele sunt preluate în siguranță de echipa de salvare. Voluntarul se întoarce la sacii lui, dar toată lumea din jur a văzut ce s-a întâmplat: once a #DOER, always a #DOER!
La prânz, grupurile se adună pentru o pauză. Cineva a adus termosuri cu ceai, altcineva împarte chec proaspăt. Stăm pe iarbă, cu mănușile murdare puse deoparte, și pentru câteva minute părem un grup de prieteni la picnic. Dar sacii din jurul nostru ne amintesc de ce suntem aici cu adevărat. Se aud câteva păreri: “am găsit până și o roată de bicicletă”, “eu am dat de un scaun spart”, “noi am umplut zece saci doar din șanțul ăla mic”. Fiecare grup are povestea lui, fiecare a descoperit ceva neașteptat. Pauza e scurtă. După câteva minute, mănușile sunt din nou pe mâini, iar toată lumea se întoarce la treabă.
Spre sfârșitul zilei, când sacii formează deja grămezi impresionante și oboseala începe să se simtă în umeri, te oprești o clipă să privești în jur. Locurile care dimineața păreau sufocate de deșeuri acum respiră din nou. Dar nu asta te marchează cel mai tare. E chipul fetiței care acum două ore ofta de milă pentru planeta ei și care acum aleargă să-ți arate un fluture pe care l-a descoperit printre ierburi. E vorba de cei doi copii din Cluj care au cărat sacul ăla imens și care probabil o să le povestească colegilor de la școală despre aventura lor. E despre tine, care ai venit azi și vei pleca acasă cu convingerea că ai făcut ceva real, ceva tangibil. Spiritul de #DOER nu se încheie odată cu strângerea sacilor și nici atunci când pleci acasă. El rămâne cu tine când alegi să ridici un pet de pe stradă în drum spre serviciu, când îi explici unui prieten de ce e important să colecteze separat, când te înscrii din nou anul viitor și îi aduci cu tine pe cei care încă nu știu cât de mult pot schimba lucrurile. Pentru că da, peste câteva luni locurile astea s-ar putea să arate din nou rău. Dar de fiecare dată când ne întoarcem, suntem mai mulți. De fiecare dată când ne întoarcem, mai mulți copii învață că natura trebuie protejată. De fiecare dată când ne întoarcem, cineva care participă pentru prima dată realizează că poate face diferența. Și ăsta e adevăratul impact. Nu doar sacii strânși astăzi, ci oamenii care pleacă de aici schimbați. Spiritul de #DOER e viu. În mine. În tine. În noi toți. Ne vedem la următoarea ediție!
PS: Dacă citești aceste rânduri și nu ai fost niciodată, acum e momentul. Îți promit că e exact atât de fain pe cât scriu aici. Poate chiar mai mult.
