Poveste de voluntar – Curtea de Arges

Let’s do it, Romania! mi s-a părut inițial un proiect pentru visători.
Nu credeam în… posibilități. Așa că anul trecut, din motive mai mult sau mai puțin întemeiate, am spus „pas”. Și rău am făcut. Anul acesta am spus „Da”.

M-am interesat, am întrebat, am insistat chiar. Mi-am făcut „temele”, deși eram într-o vacanță pe care nu o voiam terminată. Am luptat vreo săptămână cu ideile celor care nu au participat. „De ce s-o faci? De ce, când mâine va fi la fel?” Și nici n-a avut sens să mă lupt cu ce cred ei. Dar… Am făcut-o pentru mine, pentru că m-am simțit bine să văd că în urma mea rămâne pădurea obosită de soare, așteptând să se coloreze foșnitor. Sper că poate am tras un semnal de alarmă sau poate am convins două persoane să aibă grijă de mediu.

Dacă eu am reușit asta, faceți voi calculele, având în vedere că primele rezultate spun că în jur de 250 000 de români au ieșit încă de dimineață pentru acest eveniment. Și, până la urmă, cred că și natura merită o zi de „respiro”.

Așa că m-am rugat de nori să stea doar să se uite sâmbătă. Și m-au ascultat. M-am trezit devreme și am pornit spre locul de întâlnire. Munte, nu munte?… era o întrebare. Până la urmă, am ajuns aproape de barajul Vidraru. Am primit „armele” și am pornit. Uf, uf… Nu pot spune că n-am fost dezamăgită de… ai noștri. De faptul că ignorăm sănătatea mediului dintr-o prostie care ne va costa tot pe noi. Dar… 250 000? Nu știu cum vi se pare vouă, dar pentru mine sună ca o armată. Una mare și puternică… Una care va reuși în final să câștige.

Pe lângă faptul că am înfrumusețat natura – sau că am dezbrăcat-o de urât – am petrecut o zi super frumoasă cu amici vechi și regăsiți, dar și cu colegi din școală cu care nu mai vorbisem niciodată. Am trăit experiența unei fugi de un urs care s-a dovedit a fi un biet cățel speriat că cineva îi tulbură… mizeria. Ne-am încărcat cu aerul de munte, am plecat împăcată că am făcut un lucru bun.

Așa că, Let’s do it, Romania! și la anul, tot pe vreme frumoasă. Mi-ar plăcea să nu mai strângem 400 000 de saci de gunoi, ci mai puțin de jumătate. Mi-ar plăcea să trebuiască să mă întorc acasă, pentru că nu voi avea ce strânge. Mi-ar plăcea să fie așa…
Dar speranța moare ultima, nu?

Vă salut dintr-un oraș voluntar, amici Let’s do it, Romania!

Andra P., Curtea de Argeș