Despre lucrurile mărunte care pot schimba soarta lumii…

Am găsit aceste rânduri frumoase, scrise din suflet şi cu multă înţelepciune pe care dorim să le împărtăşim cu voi.

Mulţumim domnului profesor Florin George Popovici!

Dacă toţi fluturii din lume şi-ar uni bătăile de aripi s-ar produce un uragan care ar putea schimba planeta…

(Butterfly Effect, 2004)

Întrucât enunţul care deschide reflecţiile de faţă este în măsură să genereze perplexitate, confuzie, zâmbete condescendente sau chiar sarcasm, consider oportună o traducere a lui într-un limbaj menit a atenua astfel de posibile reacţii. Metafora ambiţioasă din motto-ul prezentului text a fost pusă în circulaţie de Edward Norton Lorenz, matematician şi meteorolog american, autorul celebrei teorii a haosului. În anul 1972, la o conferinţă susţinută în cadrul Academiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Academy for the Advancement of Science), savantul american a lansat un concept care avea să dobândească o carieră impresionantă în lumea ştiinţei: efectul fluture (butterfly effect). Prin teoretizarea unui astfel de concept îndrăzneţ, am descoperit faptul că un eveniment minor, etichetat ca fiind nesemnificativ, survenit la un moment dat într-un sistem complex, poate genera efecte însemnate într-o altă zonă a sistemului. Chiar dacă nu se conturează încă o legătură între o problematică atât de complexă (efectul fluture) şi specificul relativ simplu al unei campanii ecologice (Let’s do it, Romania!), voi încerca totuşi să realizez o astfel de corelaţie, în limita nu foarte generoasă a spaţiului şi a timpului rezervat unei întreprinderi de acest gen.

Fără a adopta pretenţia unei opinii savante sau a unui limbaj psihologic dezarmant pentru neiniţiaţi, să admitem ceea ce pentru mulţi dintre noi constituie deja o evidenţă: caracterul se formează şi se desăvârşeşte în timp, prin însumarea gesturilor mărunte, aparent insignifiante, prin complicitatea măruntelor experienţe de viaţă sau a scurtelor dar memorabilelor întâlniri. Cu condiţia ca toate aceste experienţe să treacă proba consistenţei, altfel spus să se repete cu o frecvenţă suficientă şi totodată să fie conştientizate ca oportunităţi ale progresului personal. Se spune pe bună-dreptate că munca educă, fortifică, întăreşte caracterul, ne face mai puternici. Activităţile în care ne angajăm voluntar sau suntem antrenaţi chiar fără consimţământul nostru iniţial (întrucât ieşirea din zona de confort, acea zonă familiară, în care te simţi bine, în care îţi poate fi confortabil, dar care te face să spui că este prea greu, prea devreme sau prea târziu pentru a îndeplini o sarcină, ieşirea are nevoie, nu de puţine ori, de un impuls exterior) ne modifică structura sufletească, ne determină evoluţia de la ceea ce suntem către ceea ce putem deveni. Însă acţiunile în care investim pasiune, curaj şi încredere, ne hrănesc, ne şlefuiesc personalitatea, îi conferă acesteia strălucirea atât de benefică unei imagini de sine sănătoase. Oamenii de succes stabilesc în mod legitim un raport de echivalenţă între muncă şi plăcere, relaţie considerată de aceştia condiţia de posibilitate a succesului şi a fericirii. Iată în acest sens câteva crâmpeie de gândire aptă să contamineze cu energie pozitivă şi entuziasm spiritul celui care are răbdarea de a le descoperi: Nu există distracţie mai bună ca munca (Charles Mayo, medic); Să faci ceea ce îţi doreşti este cea mai mare infuzie de adrenalină. Aproape simţi că poţi zbura fără avion. (Charles Lindbergh, aviator); Nu încerca să pui munca şi plăcerea în balanţă, mai bine gândeşte-te cum să îţi faci munca mai plăcută (Donald Trump, om de afaceri); Un talent cultivat cu grijă, profund şi lărgit, face cât o sută de minţi superficiale. Prima regulă a succesului în ziua de azi – când atâtea lucruri concurează pentru atenţia ta – este să te concentrezi, să-ţi canalizezi toate energiile către acelaşi punct şi să te îndrepţi direct către el fără să te uiţi în stânga sau în dreapta. (William Matthews, poet); Oriunde ai fi, să fii cu tot sufletul în acel loc (Jim Elliott, misionar martirizat)… lista este, din fericire pentru noi, cei care credem în spiritul acestor vorbe, cu mult mai generoasă… O acţiune de voluntariat precum aceea la care fac referire în rândurile de faţă antrenează, în opinia mea, cel puţin două dimensiuni specifice naturii umane: atitudinea faţă de muncă şi caracterul. Atitudinea şi caracterul pot fi gândite ca fiind două variabile incontestabile ca valoare în ecuaţia complexă numită existenţă, ele sunt precum cele două fizionomii ale celebrului personaj mitologic Janus Bifrons! În ceea ce priveşte atitudinea, ea constituie modul prin care filtrăm succesiunea evenimentelor din propria viaţă. Înţeleasă drept perspectiva pe care o avem despre viaţă, atitudinea ne influenţează dominant acţiunile şi reacţiile, relaţiile cu semenii. Iată de unde importanţa adoptării unei atitudini juste, pozitive, menite a elibera şi canaliza energiile, posibilităţile noastre latente către scopuri dezirabile. Cât despre caracter, acesta pune în valoare ceea ce se află (sau nu se află) în interiorul nostru, zona în care se distilează calităţi precum: auto-disciplina, onestitatea, integritatea, respectul valorilor. Iar caracterul este marca victoriilor personale înregistrate asupra propriului sine, cum admite într-un loc întemeietorul Academiei din Atena. Atitudine justă faţă de muncă şi caracter – două premise ale succesului!

Implicarea într-o activitate cu specific ecologic se traduce în oportunitatea de a genera două schimbări semnificative: în planul interiorităţii şi acela al exteriorităţii, altfel spus, la nivelul subiectului şi al obiectului, pentru a relua o distincţie consacrată în epistemologie.

Prima schimbare (în ordinea importanţei) survine în arealul propriei subiectivităţi şi ea rezultă din cultivarea, cizelarea caracterului, transfigurarea atitudinii faţă de sine, faţă de semeni şi faţă de mediu. Să ne amintim în acest context îndemnul expresiv al lui Voltaire: Cultivă-ţi grădina!, un îndemn pe care-l putem converti într-o analogie concludentă care să pună în relaţie doi termeni: caracterul şi grădina (natura). Iar dacă dorim să dezvoltăm semnificaţia acestei analogii, vom susţine că truda noastră, fie şi pentru o singură zi, la restaurarea cadrului natural, reparaţiile acelor lucruri pe care ignoranţa şi indiferenţa le-a stricat, echivalează cu o restaurare a propriei identităţi, o reconfigurare a propriei fizionomii spirituale. Într-o logică răsturnată, dar totuşi cât se poate de firească, ne putem defini cu ajutorul unei expresii consacrate drept chipul şi asemănarea mediului pe care-l locuim, în aceeaşi măsură în care mediul dobândeşte chipul şi asemănarea noastră. Dispunem în acest loc de o influenţă dublu orientată sau, altfel exprimat, de un raport de condiţionare reciprocă: de la om la mediu şi de la mediu la om. Indiferent de situare, o extremă are un impact deosebit asupra celeilalte.

A doua schimbare produsă de acţiunile cu specific ecologic este mult mai uşor de observat şi cuantificat, întrucât ea vizează, printr-o aritmetică elementară, măsurarea gradului de influenţă exercitată asupra unui habitat ameninţat de ignoranţă şi expus modificărilor. Aceste modificări, o dată ignorate, se pot amplifica şi pot dobândi pe termen lung proporţii catastrofale nu foarte greu de imaginat. În schimbul acţiunilor concrete, perspectiva beneficiază din plin de falsa generozitate a discursului politic căruia îi lipseşte traducerea în fapte, de iniţiative palide dar îndelung mediatizate prin care se doresc schimbări aflate în vecinătatea miracolului. Se vorbeşte mult, însă se face puţin sau chiar nimic. Delirul logoreic se confruntă cu testul sever al experienţei sau punerii în practică, pe care însă, din păcate, îl ratează cu succes (dacă e îngăduită formularea oximoronică).

De ce am optat să invoc mai întâi schimbările pe care ecologia ar trebui să le producă în interior? Pentru că am convingerea că aici, în interioritatea noastră, în topos-ul privilegiat al Zeului şi al Cugetării, cum spunea cândva un Magistru grec al dialogului, aici trebuie angajate şi concentrate ab initio toate eforturile şi iniţiativele ecologice. Este spaţiul în care curăţenia nu este deloc o întreprindere facilă, dimpotrivă, ea întâlneşte numeroase obstacole şi dificultăţi exprimate la suprafaţă în formule dezarmante precum: De ce tocmai eu să fac toate astea?, Să strângă mai bine alţii, cei care au făcut…, Nu am suficient timp…, Este în zadar, mâine va fi la fel… şi multe alte replici menite a îngheţa iniţiativa într-o dezolantă neputinţă. Cândva, într-o întâlnire cu specific ecologic – un seminar prilejuit de acordarea statutului de Eco-şcoală – lansam un termen care a câştigat imediat atenţia asistenţei, acela de ecologie mentală. Eram convins atunci, cum sunt şi astăzi, că eforturile de igienizare trebuie demarate în interior, acolo unde reziduurile, „deşeurileˮ mentale (traduse prin gânduri inadecvate precum auto-suficienţa, egoismul, invidia, răutatea ş.a.) tind să acopere şi să sufoce bunul-simţ, generozitatea, altruismul. De altfel cred că igiena mentală nu este invenţie recentă, dimpotrivă, reprezintă o practică străveche, consacrată în teritorii culturale cărora astăzi le atribuim etichete exotice dar cărora le datorăm enorm din punct de vedere evolutiv. Am în vedere culturile orientale clasice, chineză şi hindusă, pentru a nu enunţa decât două dintre topos-urile în care s-a manifestat într-un mod admirabil respectul pentru natură şi interioritate. Este suficient să evoc în acest context discursiv limitat cultul pentru simplitatea naturii prezent la înţelepţii chinezi din vremuri imemoriale, respectul acestora pentru ceea ce considerau a fi prototipul microcosmosului uman (corpul fiind conceput ca o reflectare a Marelui Tot, a macrocosmosului). Ţin să amintesc totodată comuniunea cu natura devenită simbol pentru armonie şi liniştire sau împăcare a sufletului. Să mai fim oare surprinşi de faptul că mitul longevităţii, al tinereţii prelungite şi al bătrâneţii încărcate de energie şi vigoare a fost creat şi întreţinut de oameni care manifestau un respect deosebit pentru natură? Mai potrivit ar fi poate să ne interogăm asupra modului în care maladiile spiritului (C. Noica) se originează în lumea din jurul nostru, o lume pe care, din păcate, am reuşit să o îmbolnăvim. Şi să sperăm totodată într-o terapeutică menită a vindeca deopotrivă trup (natură) cât şi spirit (om). Altfel, există riscul deloc neglijabil ca dictonul omul sfinţeşte locul să nu fie altceva decât un simplu deziderat sau cel mult o lecţie desuetă de istorie. Cum poate fi realizată o astfel de terapeutică? Prin igienizarea percepţiei, a memoriei, a imaginaţiei, a gesturilor simple, mărunte, aparent nesemnificative dar cu un profund impact asupra celui mai important dintre semeni: mediul. Terapeutica se poate realiza şi prin cultivarea acelor gânduri care izvorăsc din nevoia de a fi mai buni, mai curaţi, mai atenţi cu noi înşine, cu cei din jur şi, nu în ultimul rând, cu mediul care ne-a fost dat spre locuire pentru o vreme.

Dincolo de ceea ce am reuşit (şi chiar de ceea ce nu am reuşit) să realizez pentru câteva ore, alături de un grup de tineri entuziaşti, într-o frumoasă zi de septembrie, cred că am obţinut totuşi o victorie într-un război care se anunţă lung şi istovitor: aceasta este victoria lui a face împotriva lui a spune. Însăşi titlul campaniei a reuşit să surprindă în mod inspirat nevoia unei deplasări de accent: de la a spune către a face. Iar dacă vrem ca scenariul să fie armonios prin completitudinea sa, se impune desfăşurarea paralelă a unor campanii de ecologie mentală, oricât de idealistă sau inoperantă ar suna această exigenţă. O astfel de campanie îşi vădeşte utilitatea şi pentru că se originează într-o dureroasă constatare: fibra, structura de profunzime a mentalului colectiv românesc, resorturile adânci ale acestuia au suferit o mutaţie care riscă să devină malignă. Indiferenţa, lipsa bunului-simţ, egoismul, vanitatea stupidă au deformat patologic profunzimile multora dintre noi, ne-au mutilat structura interioară. Iar restabilirea, vindecarea acestor resorturi, chiar dacă presupune o perioadă deloc neglijabilă de timp, este posibilă chiar şi prin iniţiative modeste, prin treziri şi dez-locuiri, dacă îmi este permisă o astfel de exprimare, adică ieşiri din inerţie, abandon al propriilor comodităţi. Prin simple zbateri sau bătăi de aripi, declanşate mai întâi în interiorul fiecăruia dintre noi şi apoi în afară (iar traseul nu este obligatoriu în vreun sens sau altul), dacă este să invoc metafora din deschiderea reflecţiilor de faţă, dobândim şansa unei mutaţii benefice survenite în lumea din jurul nostru. Exemplul de igienizare a mediului, oferit prin campania LET’S DO IT, ROMANIA! poate şi trebuie să devină, prin însumarea eforturilor de rigoare, pretextul unei igienizări mentale, totodată şansa unui katharsis, purificare salvatoare a propriului interior. Întrucât itinerariul se deschide la picioarele noastre (cum remarcam, concepem o dublă deschidere: dinspre interior spre exterior şi invers), provocarea supremă rămâne pentru noi aceea de a opta să-l parcurgem cu responsabilitatea menită a ne scoate în cărarea care duce spre culme. Astfel, bătăile de aripi, oricât de timide şi nesemnificative ar părea într-o primă instanţă, însumate pot totuşi, dacă nu să producă un uragan, cel puţin să ne orienteze către un viitor conturat într-o manieră mai optimistă.

Prof. Florin George POPOVICI

Sursa: aici