Profesorul botoșănean, Ovidiu Aniculăese
Iată, povestea scrisă de un profesor botoșănean, pasionat de natură care, cu siguranță susține proiectul “Let’s Do It, Romania!”. Pe noi ne-a impresionat și ne-a făcut să ne gândim de două ori înainte de a arunca ambalajul de la biscuiți pe jos.
Vi s-a întâmplat vreodată să vedeţi un cuplu de îndrăgostiţi, sărutându-se sau mângîindu-se, fără reţinere în public ori spunându-şi cuvinte de alint, în auzul tuturor? Dacă da, atunci poate aţi fost printre cei mulţi care, în faţa unei asemenea afişări de afecţiune, v-aţi gândit că acei tineri îşi exagerează voit gesturile din dorinţa de a epata cu exhibiţionismul lor. Poate v-aţi spus „Ce fals!” Şi totuşi, mulţi asemenea îndrăgostiţi chiar sunt autentici în comportamentul lor, doar că nu fac efortul să îl afişeze într-un mod mai apropiat de lungimea de undă a vieţii noastre cotidiene. Ei bine, aceleaşi acuzaţii de falsitate, exhibiţionism şi exagerare le primesc adeseori şi iubitorii naturii, şi asta doar pentru că atitudinea lor e emoţional absurdă pentru trecătorul obişnuit care îşi duce liniştit zilele în buncărul urban.
Aşadar, cum i-am putea înţelege pe aceşti ecologişti? Cum ar putea iubirea de copaci şi păsărele să fie acceptabilă pentru un om normal, care îşi caută de drum prin hăţişul de obligaţii de serviciu, treburi gospodăreşti, impozite şi scandaluri TV? Au fost mii de scriitori şi vorbitori iluştri care au adus ştiinţa în sprijinul argumentelor ecologice, încercând să ne convingă că este economic şi biologic necesar să refacem un oarecare echilibru natural, să trăim în armonie cu natura, să protejăm biodiversitatea, să trăim mai sănătos, mâncând vegetarian şi mergând cu bicicleta etc etc. Și totuşi, toate aceste argumente s-au lovit de un zid al indiferenţei. Teoretic, toţi acceptă că natura trebuie protejată, dar, practic, ne gasim scuze sau circumstanţe atenuante precum ideea că a merge cu trenul e înjositor, că becurile economice dăunează ochilor, că bicicleta prin oraş e ceva periculos, că un grătar şi câteva resturi de mâncare (biodegradabile!) n-or să ucidă natura, că acolo, în tufiş, era deja un maldăr de gunoaie şi că e mai bine să tăiem copacii de prin oraş decât să-i doboare vântul peste noi. Concluzia e că argumentele raţionale ale ecologiştilor nu au succes şi pot fi uşor contracarate cu arme similare tocmai pentru că iubirea de natură nu funcţionează la nivel raţional, logic sau ştiinţific.
Răspunsul la enigma noastră este evident pentru oricine a călătorit prin munţi. Cînd ni se aşterne la picioare o panoramă de culmi muntoase neştirbite de realizarile civilizaţiei umane, când ajungem pe vârful muntelui şi privim spectacolul maiestuos ce ni se dezvăluie, avem o experienţă apropiată de cea religioasă, poate singura ocazie pentru sufletele noastre uscate de atei, de a simţi aşa ceva. Şi explicaţia e simplă: aceea e o ocazie rară pentru noi de a contempla ceva ce e, incontestabil, mai mare decât noi, ceva ce nu pare a se sinchisi de noi şi în a cărui frumuseţe şi perfecţiune noi nu avem nici un rol. În contextul civilizaţiei contemporane egoiste, obsedate de sine şi satisfacerea dorinţelor proprii, în contextul în care simţim zi de zi atâta presiune să fim perfecţi, să facem faţă, să nu dezamăgim aşteptările, intervine acest ceva, care nu pune nicio asemenea presiune pentru că nu pune accentul pe individ. Acest ceva, natura, e un loc unde nu mai suntem ridicaţi pe un piedestal, dar unde nici nu mai suntem siliţi să ne prefacem, unde putem pur şi simplu să ne pierdem în mulţime, să ne confundăm cu miile de fiinţe din jur, care sunt toate la fel de relaxate şi senine cum, deodată, suntem şi noi. Numai atunci putem să înţelegem, mai precis să simţim fervoarea ecologiştilor, să pricepem rostul nebuniei lor. E ca şi cum am spune că numai când suntem cu adevărat îndrăgostiţi îi putem înţelege pe aceia care, uneori, se sărută atât de ostentativ chiar în faţa noastră.
Trebuie să recunosc: dacă mergi cu trenul sau cu bicicleta, nu clinteşti din loc încălzirea globală nici cât negru sub unghie; şi nici nu ştiu dacă pricep prea bine ce-i cu încălzirea asta globală. Dar, dacă îţi faci din natură o parte din viaţa ta, dacă dai cât mai multor momente din programul tău cotidian un sens care are de-a face cu natura, atunci o să aduci în viaţa ta cu atât mai multă seninătate. O să mergi dimineţile la serviciu cu un zâmbet discret pe buze pe care îl aveai când stăteai întins în iarbă pe vârf de munte în Piatra Craiului iar caprele sălbatice păşteau alături nestingherite, de parcă ai fi fost un scarabeu.
Autor: Ovidiu Aniculăese
